Nu o sa inteleaga toata lumea ce vreau sa spun cu adevarat aici, sau de ce fac asta. Dar e o lectie pe care am invatat-o si pe care o imprim cu tarie in mintea si sufletul meu.
Am gresit...totul incepe de la o greseala, de la dorinta de a "trai clipa".
Niciodata sa nu neglijezi cuvantul parintilor, pentru ca stiu ei de ce spun ce spun.
Si niciodata sa nu te preocupi doar de trupul tau si placerile sale, pentru ca sufletul este cel care conteaza cu adevarat. Dumnezeu te tine in viata, si tot datorita Lui esti ceea ce esti si faci ceea ce faci.
Iar eu, am ajuns sa fiu cineva, sau ceva. Eram mandra de mine si nu imi mai pasa decat de cele lumesti. Eram plina de mine.
Si de aici incepe greseala mea. Si iata ca Dumnezeu a vrut sa ma trezeasca si in acelasi timp sa imi arate ca inca ma iubeste, desi eu m-am indepartat de El. A fost o lovitura destul de grea pentru mine. Au fost clipe in care nu ma puteam opri din plans, in care imi doream sa nu mai exist, in care imi spuneam "Doamne...poate era mai bine sa ma iei la Tine."sau "nu mai am putere de nimic". Totul era negru si ma intrebam "de ce?". Apoi cand omuletii din jurul meu imi aratau cat ma iubesc si acestia erau din ce in ce mai multi, moralul meu incerca sa urce si ii multumeam Domnului pentru ca traiesc si pentru ca ii am aproape pe cei dragi. Si atunci era mai bine, apoi mai bine...pana cand "poc!" . O veste proasta ma ingropa din nou. Si deveneam din ce in ce mai melancolica si mai distrusa. Nimeni nu intelegea de ce si cum ma simt. Toata lumea critica, si inca critica, nestiind cu adevarat prin ce trec. Si usor-usor, iar incepea sa fie bine si zambetul sa prinda culoare pe fata mea. Si era ok..Destul de ok, ma obisnuisem cu ideea si cu situatia de fata si eram fericita ca totusi e doar atat si nu mai mult. Si era mai bine ca data trecuta. Pana cand, again:"poc!". O veste mai rea si mai grea pentru mine. Atunci chiar ca in sufletul meu erau siroaie de lacrimi si intrebari. Incercam de nebuna sa gasesc o sursa de putere si o solutie cat mai buna. Si imi doream ca nimic sa nu se fi intamplat sau sa adorm si sa ma trezesc cand totul va fi bine...dar, am gasit acea sursa de putere si acea lumina de care aveam nevoie.. Dumnezeu. Si desi frica imi sfasia inima, incercam sa vad cu alti ochi situatia. Si acum..acum ma aflu in cele mai grele momente din viata mea. Desi acel "poc!" nu se satura sa ma loveasca, reusesc sa fiu puternica si sa imi tot spun ca va fi bine. Trebuie sa fie bine si totul sa revina la normal. Tot ce am nevoie acum e Dumnezeu si puterea Sa. Nu ma incred in oameni, ci ma incred in El.
Lectia pe care am invatat-o? E asta: oricat de bine ti-ar fi si cat de perfecta ar parea viata, gandeste-te non-stop la Cel care te tine in momentul de fata in viata, pentru ca viata poate sa ia o intorsatura brusca si totul sa se schimbe, si atunci alergi catre Dumnezeu ca sa ii ceri ajutorul. Doar El te poate ajuta in clipele de greutate, nu prietenii, vecinii sau cei cu care o duceai bine. Si daca poti, odata cu fiecare respiratie multumeste-I pentru tot.
Acum am incredere ca o sa imi fie bine.
PS: cel mai bun prieten nu exista! Obisnuieste-te! Asta nu inseamna sa nu iti mai faci prieteni, ci doar sa nu ai incredere deplina in el, pentru ca e foarte dureros cand te tradeaza!
So...cu multa putere si credinta in Dumnezeu inainte! Totul va fi bine, doar cu ajutorul Lui.
Nu stiu cat ai inteles din cea am scris, incearca sa gandesti macar 1 min asupra esentei la ce e mai sus.
In final, iti multumesc! :)
